Jacques (sau aventurile unui vârcolac contemporan)

de Manuela Stoicescu, Filosofie - Bucureşti, an II

  

      Din primul moment în care îl cunoşti pe Jacques rămâi captiv unei impresii de … je ne sais qoui… Să fie înfăţişarea lui de dandy cufundat în plăceri ascunse, mereu înarmat cu cinismul său ascuţit si cu zâmbetul de Valmont, sau felul în care şopteste “Bună seara”, ca şi cum te-ar cunoaşte dintotdeauna, sau sprânceana lui ridicată când se apleacă să sărute mâna vreunei doamne …
... Jacques stârneşte deseori discuţii de genul: „Atrăgător, n-am ce spune…”- „Şarmant, chiar…” „Mmm, mai degrabă sofisticat…”, „Ai observat cât de galant e?!” „N-am cuvinte..”
Jacques este „adorabil”, „parşiv”, „sfios”, „fermecător”, „temperamental”, „împăciuitor”, „original”, „deschis”, „blând”, „bizar”…
Jacques e tot timpul el însuşi, orice-ar însemna asta.
Jacques nu se justifică niciodată pentru că nimeni nu i-o cere, în afară de doamnele care îl ceartă dulceag doar ca sa-l audă vorbind.
Jacques nu e prins niciodata la înghesuială, el îşi face loc dansând.
Jacques e un gentleman şi un vagabond, dar vagabondul căruia îi laşi ceasul de aur în cutia de carton; un prinţ şi un cerşetor, dar cerşetorul pe care prinţesa îl ia în final de soţ.
Jacques este omul pentru care natura a făcut unele excepţii, sau chiar exces de zel.
Jacques nu este teatral, e pur şi simplu cel care ştie dinainte toate replicile.
Jacques nu e un om bun: Jacques suceşte minţi, se joacă cu favoruri, învârte vieţile ca într-un joc cu zaruri; Jacques nu îşi cere scuze, el cere scuze.
Însă Jacques nu e un om rău: Jacques hrăneşte cu doze mici din el o gloată întreagă de poeţi parveniţi, doamne frustrate, savanţi senili, domnişoare frigide, târfuliţe cochete, soţii fără imaginaţie, tineri speriaţi, avocaţi libidinoşi, artişti infatuaţi şi profesori perverşi; Jacques merge vinerea în cartierul săracilor, Jacques plânge la sfârşitul cărţilor.
Jacques nu e un copil: el dirijează orchestra de destine din jurul său, învaţă din mers partiturile şi temperează când viorile, când contrabaşii, şi Jacques primeşte aplauze.
Dar Jacques nu e un adult: Jacques îşi cumpără flori, Jacques cade de pe bicicletă, Jacques mănâncă bomboanele de ciocolată îndesându-şi în gură câte trei-patru, Jacques îşi roade unghiile.
Jacques nu se-ascunde de nici un mod de viaţă; la urma urmei, te-ar putea face să crezi că el le-a inventat pe toate.
Când vorbeşti despre el, o faci pe acelaşi ton pe care spui „C`est la vie”.

****

Fusese o zi destul de agitată. Păşind pe treptele din faţa palatului Neuilly îşi încheie sacoul, se uită la ceas şi aruncă împreună cu un zâmbet amabil o monedă subţire şi aurie portarului, care-i întoarse zâmbetul la fel de amabil.
Pe trotuar îşi mai verifică o dată ceasul, se uită în stânga şi în dreapta la maşinile care treceau, îşi aprinse o ţigară cu un aer plictisit şi-şi îndreptă privirea spre cer.
Faţa i se schimbă brusc ca şi cum l-ar fi lovit în plin efectul unei cupe cu otravă, ţigara îi căzu din mână şi, spunând pe un ton înecat
- La dracu!
...o rupse la fugă.
Picioarele i se împleticeau îngrozitor în graba nebună care îl apucase; fugea adus de spate, muşcând din aer, făcând salturi uriaşe care îl proiectau aproape de marginea trotuarului, dând la o parte cu gesturi sălbatice orice eventual obstacol şi gâfâind ca un nebun.
Deodată…
Un mic amănunt: dacă Jacques ţi-ar spune vreodată că nu e ca ceilalţi, ai face bine să-l crezi. Şi asta nu pentru că Jacques e adorabil şi parşiv, fermecător şi bizar, temperamental şi blând, nici rău şi nici bun, nici copil nici adult, şi aşa mai departe… Jacques n-ar spune că nu e ca ceilalţi decât dacă ceilalţi ar fi toţi… vârcolaci.

(continuare în numărul următor)

comenteaza acest articol pe Forum

---

Alte articole de acelaşi autor:

Sens interzis (nr. 1)

25 - O povestire anunţată (nr. 2)

Avangardă sau blablangardă? (nr. 3)

Foametea (Luni nr. 10)