Nr. 1, 12 iunie
 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Metafora, dada, discursul religios și așa mai departe

de Vlad Tarko, Softpedia Sci-Tech News Editor

 

    În teoria actelor de vorbire se face o distincție între “illocutionary acts" și "perlocutionary acts". Primele se referă la ce anume dorește vorbitorul să comunice, iar ultimele la efectele pe care actul comunicării se întâmplă să le producă asupra ascultătorului (sau cititorului, spectatorului etc.). După cum spune Searle: "actele ilocuționare trebuie să fie intenționate. Dacă nu ai avut intenția să faci o anumită afirmație sau promisiune atunci nu ai făcut acea afirmație sau promisiune. Însă actele perlocuționare nu sunt neapărat intenționate. S-ar putea să convingi pe cineva de un anumit lucru, să-l faci să facă ceva anume sau să-l enervezi, fără să-ți fi propus să faci așa ceva."1

Actele ilocuționare sunt de un anumit tip (sau au o anumită "forță") și au un anumit conținut. "Să considerăm de pildă diferențele dintre: 'Te rog să părăsești camera', 'Vei părăsi camera?', 'Vei părăsi camera.' Aceste propoziții au ceva în comun și anume că se referă la faptul că vei parăsi camera. Însă fiecare este diferită de cealaltă. Prima este o rugăminte, a doua o întrebare și a treia o predicție."2
Mai departe teoria actelor de vorbire se concentrează în special pe actele ilocuționare, considerându-se că ele pot fi descrise independent de actele perlocuționare. Diferența dintre actul ilocuționar și cel perlocuționar, adică dintre rezultatul intenționat de vorbitor și efectul propriu-zis asupra ascultătorului/ascultătorilor definește succesul comunicării. Întrebarea de bază pusă în teoria actelor de vorbire este cum oare se poate întampla ca niște sunete sau semne pe hârtie să fie transformate în acte ilocuționare? Altfel spus, cum oare reușește vorbitorul să atașeze sens unor zgomote care îi ies din "acea cavitate din porțiunea inferioară a capului care se deschide și se închide cu ajutorul unui capac prins în balamale"3?

În opinia mea tot acest demers asupra actelor ilocuționare este complet greșit. Pentru a înțelege intenționalitatea actelor ilocuționare trebuie în mod necesar plecat de la actele perlocuționare, de la efectele pe care actele de vorbire le au asupra diverșilor ascultători. Altfel spus, nu poate fi descris felul în care un act de vorbire capată sens independent de întregul proces al comunicării.
Teoria lui Searle este (parțial) corectă în ceea ce privește clasificarea sa a discursurilor4, însă este pusă pe o bază proastă, și anume pe baza înțelegerii conceptului de 'sens' plecând de la 'adevăr' (el definește sensul cu ajutorul 'condițiilor de satisfacere'). Sensul este însă anterior adevărului - pentru a decide dacă o propoziție este adevărată sau nu trebuie să știi ce anume spune ea, iar pentru a vedea ce anume spune o propoziție trebuie să vezi cum este ea înțeleasă de diverși oameni (dintre care vorbitorul este numai unul), iar pentru a vedea cum este o propoziție înțeleasă de diverși oameni trebuie să vezi ce efecte concrete are ea asupra lor (în ce fel le schimbă comportamentul).

Teoria actelor de vorbire așa cum este ea în prezent o dă în bară și pentru că, neținând cont de relația dintre actele perlocuționare și cele ilocuționare, scapă din vedere două variabile importante, necesare pentru o clasificare completă a discursurilor. În primul rând: cât de ușor este de aplicat în practică ceea ce spune discursul (cu alte cuvinte cât de lung este traseul de la actul de vorbire propriu-zis, sunete, semne pe hârtie etc., și efectele sale concrete asupra ascultătorilor). În al doilea rând este scăpată din vedere o caracteristică pe care o putem numi meta-intenționalitate: cineva nu numai că atunci când spune ceva vrea să comunice un anumit lucru, dar de multe ori nu o face într-un mod dezinteresant - el/ea poate dori ca ascultătorul să își și schimbe opiniile și comportamentul. Deci vorbitorul poate dori nu numai să fie înțeles de către ascultător (intenționalitatea - actul ilocuționar), ci să-l și schimbe pe ascultător (meta-intenționalitatea).

În ce fel efectele unui act de vorbire asupra ascultătorilor (actul perlocuționar) definesc sensul actului de vorbire (actul ilocuționar)? Putem vedea acest lucru numai uitându-ne ce efecte are actul de vorbire asupra unui grup mai mare de oameni. Cu alte cuvinte, sensul unui act de vorbire este dependent de comunitatea în care este făcut acest act (în funcție de context același discurs poate căpăta semnificații diferite). Dacă actul de vorbire are mai mult sau mai puțin același efect asupra tuturor persoanelor din grupul la care ne referim (la nivelul intenționalității: toți îl înțeleg la fel; la nivelul meta-intenționalității: toți sunt schimbați în aceeași direcție) spunem că actul de vorbire are un sens clar definit, respectiv un meta-sens clar definit este direcționat în mod clar spre un anumit efect. Altfel, actul de vorbire are un sens și/sau un meta-sens vag.

Putem deci spune că pentru a înțelege intențiile reale ale cuiva (pentru a identifica actul ilocuționar) trebuie să ne uitam la ce înțeleg ceilalți din ceea ce el/ea spune: degeaba susține cineva că la el/ea în cap lucrurile sunt clare dacă fiecare dintre cei care ascultă discursul înțelege altceva - înseamna că persoana respectivă de fapt nu înțelege în mod clar ce anume vrea să spună. (Nu este ceva atât de extraordinar să ți se pară că ceva îți este clar, iar când altcineva îți cere detalii să îți dai seama că de fapt lucrurile nu îți erau chiar atât de clare cum credeai.)
Sensul și meta-sensul sunt două variabile independente: un discurs poate avea un sens clar dar un meta-sens vag (toți îl înțeleg la fel dar numai unii sunt schimbați/convinși/influențați sau ascultătorii sunt schimbați în diferite direcții) și invers (fiecare îl înțelege altfel dar toți sunt schimbați în aceeași direcție - unele discursuri religioase sunt așa dacă luăm în considerare un grup relativ restrâns de oameni).

În rezumat, dincolo de clasificările făcute de Searle și care, după cum am spus, își păstrează valabilitatea (chiar dacă nu și fundamentul), discursurile pot fi clasificate la nivelul cel mai general în funcție de trei variabile: cât de clar este sensul lor, cât de clar este meta-sensul lor, și cât de ușor de înțeles sunt (care-i distanța dintre actul de vorbire și consecințele sale practice). Toate actele de vorbire existente cad undeva în interiorul acestui spațiu continuu cu trei dimensiuni (care este ca un cub - vezi figura).


Acele discursuri care sunt în colțurile cubului - de pildă discursul științific, discursul metaforic, discursul religios, discursul dada - sunt niște cazuri idealizate, extreme. În general ceea ce spunem noi se găsește pe undeva prin interiorul cubului.


Discursurile idealizate:

A,B,C,D: nu au scopul de a-l convinge și modifica neapărat pe ascultător
E,F,G,H: au scopul de a-l convinge și modifica pe ascultător

A,E: discursul dada: greu de înțeles și de aplicat în practică și înțeles (interpretat) de fiecare altfel; A: arta dada, E: discursul nihilist care are scopul să-l convingă pe ascultător de absurdul și lipsa de sens a lumii

B,F: discursul religios: ușor de înțeles și de aplicat în practică însă înțeles (interpretat) de fiecare altfel; B: discurs teologic, F: discursul preoților

C,G: discursul științific: ușor de înțeles și de aplicat în practică și înțeles de toți la fel; C: știința propriu-zisă, G: popularizarea știintei și folosirea știintei în diferite scopuri (e.g. politice).

D,H: discursul metaforic: greu de înțeles și de aplicat în practică însă în măsura în care este înțeles este înțeles la fel de toți (metaforele au un sens și o interpretare legitimă - pot fi "descifrate"); D: arta obișnuită, H: arta de propagandă

X,Y: discursurile obișnuite. X: informative, Y: politice.

Clasificarea lui Searle nu o contrazice pe aceasta, ci se suprapune peste ea ca un fel de lupă, permițând o detaliere și mai mare - poți avea de pildă diferite tipuri de metafore sau de discursuri religioase. De exemplu poți avea întrebări puse la modul metaforic sau ironii făcute cu ajutorul unei metafore sau o amenințare făcută prin intermediul unei metafore etc. Teoria actelor de vorbire în forma ei originală se aplică în special la propozițiile relativ clare (cu sens propriu) și n-a reușit niciodată de exemplu să explice în mod convingător ce este o metaforă sau să explice prin ce anume metaforele diferă de propozițiile fără sens (dada) sau de discursurile religioase (discursurile religioase sunt de multe ori considerate în mod greșit a fi metaforice). Acum ar trebui însă să fie clar că ea poate fi implementată (cu anumite modificări) pe orice fel de tip de discurs.

Mulțumiri: Teoria din acest articol s-a dezvoltat în urma discuțiilor cu Andrei Trandafira și Ștefan Calafeteanu.

Bibliografie si note:

1. John Searle "Mind, Language, and Society philosophy in the real world" (MLS), p.137
2. Ibid., p.138
3. Ibid., p.135
4. Searle reușeste ceva cu totul remarcabil: el reduce diversitatea incredibilă a discursurilor posibile la un algoritm recursiv relativ simplu prin care discursurile se formează. El definește cinci tipuri ("forțe") de acte ilocuționare care se aplică la diverse conținuturi și arată din ce cauză aceste cinci tipuri acoperă toate posibilitățile (de fapt sunt patru tipuri dar el separă unul dintre ele în două din motive de conveniență).

 

comenteaza acest articol pe Forum

 

  Index Contact Numere anterioare Despre revista  
      Copyright FILOS © 2006   Toate drepturile rezervate    |    Webdesign by Lavinia