Nr. 1, 12 iunie
 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Codul lui Descartes

de Cristian Gligor

 


CAPITOLUL 1

Într-un silogism concluzia nu trebuie să depășească gradul de generalitate al premiselor. Astfel printr-un raționament nu pot ajunge decât la ceea ce oricum știam deja, sau, mai bine spus, la ceea ce ar fi trebuit să știu. Cunoașterea e mereu o limită. Gândirea pură nu e o frontieră metafizică prin intermediarul căreia am putea atinge ceva de ordinul cunoașterii, fie ea inconștientă. Cunoașterea absolută nu există și nu a existat ca un ceva substanțial, de genul unui rezervor al cunoașterii posibile. În schimb a existat și poate exista qua verb, ca text. Gândirea pură există ca semn înspre propria absență.
      Kant menționează că intelectul e bineînțeles capabil să învețe și să se folosească de reguli, dar că facultatea de judecare este un talent aparte care nu se poate învăța, ci doar exersa (AK IV,97). Identitatea subiectului și predicatului într-o judecată analitică nu este tautologică. Judecata reflectă actul gândirii pe când propoziția nu e decât uitarea acestuia. Kant precizează și că aceste judecăți nu spun nimic care să nu fi fost deja efectiv (wirklich) gândit în concept, chiar dacă de o manieră mai puțin clară și mai puțin conștientă, iar predicatul adăugat conceptului este indispensabil sensului acestuia din urmă. O propoziție poate fi tautologică, însă nu și o judecată, care implică, prin simplul fapt de a fi ca atare, un efort de gândire.
      Concluzia celui mai cunoscut silogism al istoriei spunea că Socrate e muritor. Nu că s-ar fi îndoit cineva. Totuși, pentru că a fost dezvoltată într-un silogism, această propoziție devine o judecată. Pentru a fi o judecată, propoziția trebuie să fie rezultatul unui efort de gândire; nimeni nu mănâncă doar de dragul de a se afla în treabă (lucru valabil chiar și pentru bulimici), prin urmare putem spune și că nimeni nu gândește pentru a spune ceea ce oricum toată lumea știa deja. Gândesc, deci habar n-am. Gândind, putem ajunge la un adevăr cu totul banal, însă e necesar ceva mai mult. Acest ceva, ca excedent, este îndoiala. Silogismul este susținut de îndoială. E adevărat pentru că nu ne învață cu nimic mai mult decât ceea ce era deja gândit în subiect, chiar dacă într-un mod mai puțin clar și mai puțin conștient. Ce rost are atunci să ne obosim a retrasa un adevăr evident într-un silogism? Rațiunea acestui demers este faptul că silogismul nu e decât imaginea unei judecăți, imaginea unei uitări. Problema e cea a uitării a ceea ce e cu adevărat uitat în subiect. Ceea ce e uitat în subiect, în judecată, sau în obiect, în premisele silogismului, imaginea primeia, este Subiectul însuși, uitarea uitării.
     Există în istoria filosofiei un silogism și mai monumental decât cel al lui Socrate. Spun : cel al lui Socrate, pentru că singurul care ar fi putut să-l gândească și să-l asume era Socrate însuși. Aristotel nu face decât a-l consemna. Singur Socrate e cel care s-ar fi putut îndoi de propria-i moarte. Ar mai fi un personaj însă acesta trebuie să fie într-adevăr nemuritor. Pentru moment îi voi menține ascunsă identitatea, invitându-vă la o reflecție asupra celui mai monumental silogism al istoriei filosofiei. Un silogism care a rămas până azi în uzul cotidian al limbii. Silogismul în speță este cel al lui Descartes, un silogism care a ocultat însăși forma silogismului. O uitare care a făcut istorie, ca să spun așa. Din el nu mai rămâne decât: gândesc, deci exist. Inițiații în misterele universitare se pot lăuda a ști că e mai mult decât atât. Forma carteziană a acestui silogism era : mă îndoiesc deci gândesc, gândesc deci exist, exist deci Dumnezeu este (sau : deci este un dumnezeu). Acest silogism este monumental din simplul motiv că e elementar. Se pretează și la o mulțime de jocuri de cuvinte. Umorul pe care practica curentă a limbajului îl degajă (de exemplu : mănânc deci exist), trebuie luat ca adevărul « hegelian » al raționamentului cartezian, ca revenire în realul traumatic al gândirii, în realitatea cotidiană, a ceea ce nu a fost simbolizat de către Descartes.
      Un exercițiu de neînțelegere profundă efectuat asupra acestui silogism ar putea fi edificator. Pentru început să examinăm propoziția care a făcut istorie : gândesc, deci exist. Adevărul acestei judecăți e atât de elementar încât nu ar trebui să ne vină a crede. Elementaritate care frizează banalitatea. Las deoparte banalitatea pentru că până și publicitatea a înțeles-o mizând pe formulări de genul « mănânc deci exist » (care e un alt fel de a spune « slăbesc ca să mănânc »). Tautologia în schimb este tautologia cea mai inaparentă din toată istoria filosofiei. Vă vorbesc despre marele adevăr al grecilor : gândirea este ființa (to gar auto noein estin te kai einai). De fapt, în fond și în rest ea este premisa majoră a silogismului astfel decriptat : dacă Gândirea este Ființa și Eu gândesc , atunci eu exist. De fapt nici unul din cei doi « eu » nu e cogito-ul cartezian, în cel mai bun caz el e virgula. Pentru sceptici, fac apel la autoritate și amintesc de J. Lacan care spunea : je pense : « donc je suis ».
Să vedem ce efect are această operațiune asupra celorlalte momente ale silogismului : dacă Gândirea e Îndoială și Eu mă îndoiesc , atunci eu gândesc ; și dacă Ființa este Dumnezeu și Eu exist , atunci există un Dumnezeu. Prin urmare El este acolo unde el se îndoiește, altfel spus chiar acolo unde , se uită. Mă îndoiesc deci uit să gândesc, gândesc deci uit să fiu, sunt deci uitarea uitării. Această descindere întregește sensul dialectic al raționamentului cartezian completând asceza care la nivel exoteric transfigurează geniul în zeu. Mișcarea dialectică, și nu doar aici, are mereu mai mult decât un sens. Gândirea, îngerul dialectic, bate din aripi cu spatele la viitor, cum ar spune W. Benjamin.
     În treacăt fie spus, toată îndoiala hiperbolică carteziană se sprijină pe sentimentul irealității. Pentru Descartes cogito-ul nu e dedus, ci mereu deja recunoscut, în orice caz particular, printr-un simplu act. Tevatura cu Geniul rău care ar putea să mă înșele nu e o simplă problemă epistemologică survenită prin faptul că uite domnule eu visez și habar n-am dacă visul ăsta atât de coerent e realitate ori viceversa, ci reflectă tocmai dezarticularea realității care conduce la problematizarea realității visului. Adevărul lui Descartes nu e cartezian, ci - de fapt, în fond, și în rest - freudian.
     Conform cu principiul rațiunii suficiente, gradul de realitate al cauzei trebuie să fie cel puțin egal cu cel al ideii pe care o cauzează. Prin urmare Descartes consideră că ideii perfecțiunii trebuie să îi corespundă o cauză cel puțin la fel de perfectă formal. Însă mult mai clară și distinctă, mai obiectivă, mai uitată, căci imposibilă, e ideea imperfecțiunii. Ideea impefecțiunii nu poate fi perfectă decât ca imperfectă, imposibilă, reală. Modelul cauzal de argumentare face însă ca pentru Descartes, deși inadecvată, ideea perfecțiunii să fie clară și distinctă. Totuși, filosoful plusează și susține și că El există în mod necesar. Dumnezeu trebuie să existe pentru a mă păstra în existență atunci când nu am o idee clară și distinctă despre perfecțiune, altfel spus atunci când mă îndoiesc. În aceeași măsură trebuie să existe pentru a mă păstra în îndoială atunci când am o idee fixă despre perfecțiune.
      Textul nu există dincolo de propria-i rezistență, altfel spus e doar dincolo de sine însuși. Dacă există ceva cu adevărat redutabil, aceasta e gândirea pură. Resemnarea lui Descartes, ultimul moment al silogismului (ergo Deus est) este tocmai uitarea. Afirm existența divinului tocmai pentru că e redutabilă cunoașterea lui, pentru că nu vreau să am habar de ea. Această cunoaștere de care mă îndoiesc de două ori (francezii ar spune : redoutable), rămâne totuși în cuvânt, în rătăcirea argumentării. Acest rest al uitării este monumentala slăbiciune a argumentării carteziene care în ultimă instanță se sprijină pe comédia glandei pineale, rest în gândire al rezistenței textului la cunoaștere. Glanda pineală este non-conceptul care survine în real ca rest al unei imposibilități de simbolizare și conceptualizare a ceea ce a fost uitat, pandant material al realității formale a cauzei ideii perfecțiunii. Condiția de posibilitate reală a textului este rezistența sa. Înțelegerea nu își poate aminti decât ceea ce nu a fost în realitate niciodată uitat. În schimb uitarea uitării în concretitudinea sa rămâne mereu uitare a ceea ce niciodată nu a fost știut. Singurul lucru de care nu ne putem îndoi și de care trebuie să ne îndoim este propria noastră îndoială.

 

comenteaza acest articol pe Forum


Alte articole de același autor:

 

  Index Contact Numere anterioare Despre revista  
      Copyright FILOS © 2006   Toate drepturile rezervate    |    Webdesign by Lavinia